Undeva la Palilula (2012)

7

Îndelung așteptatul debut cinematografic al lui Silviu Purcărete (primele imagini apăreau acum mai bine de doi ani) poposește săptămâna aceasta pe ecranele românești sub forma unui film de 145 de minute. „Undeva la Palilula” începe cu un tânăr pediatru repartizat într-un orășel-sanatoriu oltenesc cândva în perioada comunistă. Palilula este o localitate care arată ca un splendid decor de teatru, în care nu se nasc copii și în care locuitorii o țin într-un desfrâu perpetuu, în sfidarea Partidului. Nu se întâmplă mai mult de atât în rest, Purcărete sacrificând povestea în fața stilului cu care vrea să se impună, găsindu-și astfel un frate în Peter Greenaway. Ceea ce ar fi ok, dacă nu ar căuta să se înfrățească și cu alții pe parcursul celor 145 de minute menționate mai sus – Fellini, Gilliam, Lynch, Jarman, Russel, von Trier. Cam mulți, aș spune eu…

În prima sa jumătate, m-a impresionant faptul că, odată intrat într-un punct mort, filmul reușește să își revină, fie cu apariția unui nou personaj, fie cu un efect special, fie cu o secvență de vis sau cu o muzică mai vioaie pe coloana sonoră. Se menține astfel într-un echilibru fragil până aproximativ la jumătate, când intră într-o rutină din care nu-l îl mai pot scoate nici aceeași muzică pe care o tot auzim deja de o oră și jumătate, nici efectele speciale, nici glumițele, nici mișcările elaborate de aparat. Este păcat că filmul se îneacă la mal, dar avea toate șansele să facă acest lucru. Regia lui Purcărete este, am impresia, voit teatrală, dar nu asta este problema, ci mai degrabă faptul că ambiției sale nu i se potrivește „priceperea”. „Undeva la Palilula” este un film care arată excelent, dar din care te chinui să înțelegi ceva. Îi lipsește coerența vizuală și ritmul. Cu cât decorurile și coregrafia sunt mai elaborate, cu cât încearcă să îți fure ochii mai mult, cu atât devine mai opac, mai distant, mai insipid.

Trebuie, totuși, laudată echipa lui Purcărete, pentru că filmul ar merita ceva distincții pentru muzică, imagine, pentru modul în care folosește efectele speciale dar mai ales pentru impresionantele decoruri imaginate de Helmut Sturmer și Dragoş Buhagiar, care creează aproape singure atmosfera onirică a filmului (e drept, ajută și modul în care sunt filmate). Mi-ar plăcea să spun că „Undeva în Palilula” este ceva nou în cinematografia românească, dar a fost o nouă alarmă falsă. La fel ca „Tatăl fantomă” sau „Copilăria lui Icar”, „Undeva la Palilula” nu reușește să îmbine absurdul și sordidul cu fantasticul, deși rezultatul nu este nici pe de parte la fel de dezastruos ca în cele două cazuri mai sus menționate. Însă nu e cazul să ne pierdem de tot speranțele… nici de la Purcărete, nici de la filmul românesc.

7 COMENTARII

  1. filmu asta ori e criticat ori laudat!sper sa fie bun,de mult nu am mai vazut un film reusit romanesc

  2. Palilua asta este undeva pe langa Craiova, am trecut acum cateva saptamani pe acolo 😀 nici nu credeam ca exista ! (Filmu’ inca nu l’am vazut)

  3. […] în sine – culmea, obositor şi chiar plicticos, de la un moment dat… Victor – FilmeTari Purcărete sacrificând povestea în fața stilului cu care vrea să se impună, găsindu-și […]

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.