filme tari

De când Mihaela făcea anunţul acesta, anul trecut, am tot aşteptat să văd noul film al lui Jarmusch, un regizor ale cărui filme îţi dau o anumită stare de linişte şi te amuză într-un mod subtil, fără să fie grosolane. Dinamica nu a fost niciodată punctul forte al regizorului american, aşadar nu mă aşteptam nici de data aceasta să am parte de multă acţiune în The Limits of Control. Dar, totuşi, nu am fost pregătit nici pentru o asemenea pasivitate din partea lui Jarmusch. Mi-a dat impresia unui tip obligat să facă un film pe care nu-l doreşte şi, astfel, nu vrea să se obosească niciun pic. Lasă totul să curgă lin, Scenariul, pe care tot el l-a scris, conţine replici suficiente cât să nu spui că e un film mut. Iar logica… ei bine, m-am străduit să o găsesc, dar ori n-am căutat eu bine, ori trebuia să fi căutat într-un alt film.

Am observat că, în ultima vreme, este la modă să nu dai nume personajelor principale. Probabil la acelaşi lucru s-a gândit şi Jarmusch când l-a lăsat anonim pe personajul interpretat de către Isaach De Bankole. Acesta nu face decât să se plimbe prin Spania, dintr-o localitate în alta, să facă schimb de chibrituri şi să se străduie să spună cât mai puţine cuvinte cu putinţă.
În fiecare cafenea în care intră, se aşează la o masă şi cere două cafele esspreso, în ceşti separate, ceea ce face ca la un moment-dat să avem parte de câteva scene amuzante şi de un chelner chiar simpatic. Iar când una dintre femeile cu care face schimb de chibrituri ia loc lângă “omul nostru” şi începe să pălăvrăgească despre molecule, parcă mi-a adus aminte de filmele lui Linklater.
Dar ce sunt în chibriturile astea? Cele pe care el le dă conţin diamante. Cele pe care le primeşte conţin o bucată de hârtie, pe care o înghite de fiecare dată.
Totuşi, Jarmusch cred că s-a gândit şi la cei care s-ar putea plictisi pe parcursul filmului (în special la publicul masculin) şi a introdus-o în scenă pe Paz de la Huerta – o tipă care îi ţine companie bărbatului-cu-două-cafele-în-ceşti-separate şi care apare întotdeauna goală; exceptând o scenă în care are numai un tricou pe ea şi nimic altceva.

Înaintea de a apuca să-l văd, citeam un review la acest film, în care autorul afirma că “The Limits of Control” reprezintă modul în care un film al lui David Lynch poate părea în ochii cuiva căruia nu-i place Lynch. Eu n-aş merge chiar atât de departe. Privit în esenţă, nu e un film prost, dar îi lipseşte povestea. Îi lipseşte ceva care să dea sens celor 116 minute. Este adevărat că sunt câţiva critici care spun că scenariul ar trebui să fie ultimul lucru care să conteze la un film, dar în acest caz vorbim despre acei “oameni bolnavi” la care Truffaut se referea când afirma că “adevăraţii cinefili sunt nişte oameni bolnavi”.
Aş îndrăzni să spun că pe umerii directorului de imagine, Christopher Doyle, a picat tot greul. Acesta trebuind, ca prin culorile folosite şi tehnica sa de filmare, să compenseze lipsa acţiunii. Şi reuşeşte să ofere cadre dintre cele mai bune, fiind o încântare să priveşti filmul, aproape transformându-l într-o colecţie de fotografii realizate artistic.