filme tari

Despre Jim Jarmusch se spune că este ultimul mare regizor independent american. Este un tip cu principii solide, un cineast care, chiar şi după mai bine de 25 de ani de carieră, nu are încredere în producătorii de film, pe care îi vede doar ca pe nişte persoane avide de câştiguri financiare. Jim Jarmusch a inventat un stil cinematografic unic. El acordă atenţie în primul rând tehnicii de filmare, povestea fiind pe plan secund. Filmul de faţă este cel de-al doilea lungmetraj din cariera regizorului, fiind lansat în 1984.

“Stranger than Paradise” te poartă din New York în Ohio şi, mai apoi, în Florida. În prim-plan îl avem pe Willie (interpretat de către un bun şi vechi prieten de-ai lui Jarmusch – John Lurie), un ungur sosit în America în urmă cu 10 ani, care are o viaţă banală. O mare parte din zi şi-o petrece departe de apartament şi, în zilele bune, se întoarce acasă la ore destul de târzii, după ce, mai înainte, (poate) joacă puţin poker.
Numai că toată această rutină pare să se întrerupă când verişoara sa din Budapesta, Eva, în vârstă de 16 ani, soseşte să stea la el pentru un timp, înainte de a pleca la o mătuşă din Cleveland.

Lucrurile din viaţa sa, într-adevăr, suferă o uşoară schimbare. În mod ciudat, deşi, iniţial, nu putea să o sufere, încet-încet Willie începe să ţină la Eva, care-i atrage atenţia unuia dintre prietenii săi – Eddie (Richard Edson). Dar, totuşi, mai nimic nu se întâmplă. Chiar şi după ce, la un moment-dat, apare, pe ecran, o atenţionare: ONE YEAR LATER (UN AN MAI TÂRZIU).
Willie şi Eddie câştigă nişte bani trişând la o partidă de poker şi se îndreaptă spre Cleveland. Acolo o găseşte pe Eva lucrând într-un fast-food şi se decide să plece toţi trei spre Florida – un ţinut de vis, judecând numai după imaginea de pe o carte poştală. La destinaţie, însă, lucrurile aveau să stea cu totul diferit.

Este incredibil cum Jim Jarmusch reuşeşte să spună poveşti, în mare, despre nimic. Ia pur şi simplu vieţile unor oameni obişnuiţi şi le prezintă pentru o oră şi jumătate. Filmele sale nu ajung niciodată să depăşească două ore, deşi, uneori, ţi se pare că 90 de minute înseamnă mai mult. Totul se desfăşoară lent, pentru ca spectatorul să aibă timp să observe personajele. La Jarmusch, acţiunea contează mai puţin. De aceea, uneori – te poate plictisi de moarte, iar alteori – poate fi exact calea spre relaxarea pe care o căutai.

“Stranger Than Paradise” a obţinut numeroase premii pe la diverse festivaluri, printre care şi Camera d’Or (pentru cel mai bun film de debut) – la Cannes, Golden Leopard – la Locarno şi Premiul Special al Juriului – la Sundance.
Realizat într-un stil minimalist, în alb şi negru, “Stranger Than Paradise” l-a confirmat pe Jarmusch ca un regizor de luat în seamă. Şi iată că după atâţia ani acesta nu s-a pierdut în comercialismul hollywoodian şi s-a încăpăţânat să facă acelaşi gen de filme.