filme tari

Până la momentul începerii așa-numitului ”award’s season”, undeva prin toamnă, aș fi putut spune că 2010 a fost un an foarte slab în materie de filme și, cel mai probabil, nimeni nu m-ar fi contrazis. Însă, din toamnă încoace, studiourile s-au întrecut în filme din ce în ce mai bune. Astfel, pe lângă filmele despre care voi vorbi mai jos, au fost lansate filme precum:

Rabbit Hole – excelent realizat, interpretare remarcabilă din partea actorilor, dar cu o poveste atât de melodramatică încât ar face invidioasă orice telenovelă;

Blue Valentine – un film profund emoționant, cu un Ryan Gosling atât de natural încât ar fi meritat o nominalizare la Oscar, în timp ce Derek Cianfrance a dovedit că știe să se joace cu sentimentele personajelor și ale spectatorilor;

The Social Network – m-am simțit nevoit să menționez aici și filmul lui David Fincher, multi-premiat și, până nu demult, principalul favorit la Oscarurile de anul acesta. Eu, însă, nu l-am înțeles. Privindu-l, m-am simțit în fața unui spectacol de teatru de păpuși, în care Jesse Eisenberg este mutat dintr-o scenă în alta, iar el nu pricepe ce caută acolo.

Mi-a mai plăcut The Ghost Writer. M-a surprins Shutter Island. M-a dezamăgit Winter’s Bone. N-am apucat să văd The Illusionist, Another Year, The Kids Are All Right, The King’s Speech sau True Grit. Dar iată filmele care au intrat în Top 5.

5. 127 Hours

Am inclus aici filmul lui Danny Boyle pentru că e pur și simplu uimitor din punct de vedere al realizării. Efectele vizuale, efectele sonore, ritmul, muzica, ungiurile din care privește camera, totul ”cooperează” perfect pentru a crea o experiență fără egal. Pe ecran nu mai este loc decât pentru James Franco și pentru munca directorilor de imagine Enrique Chediak și Anthony Dod Mantle. Restul e neimportant. Restul e neglijat. La fel ca și personajul în sine, care e conturat atât de superficial încât nu-ți stârnește nicio emoție.

4. Felicia, înainte de toate

Da. Un film românesc în topul celor mai bune filme ale anului. Răzvan Rădulescu și Melissa de Raaf au reușit să creeze un lucru formidabil. Chiar dacă aduce aminte, oarecum, de perioada comunistă, chiar dacă vorbește despre un alt subiect drag cineaștilor români în ultima vreme: emigrarea, chiar dacă e realizat în același stil minimalist mult-prea-folosit, Felicia, înainte de toate spune o Poveste și o spune cu sinceritate și naturalețe. Este povestea unei familii obișnuite. Este o poveste despre lipsa de comunicare. Este povestea unor oameni care s-au refugiat în sânul unei familii și refuză să-și spună lucruri care i-ar putea face pe ceilalți să sufere. Numai că, la un moment-dat, Felicia (interpretată fără greșeală de către Ozana Oancea) decide că e timpul să se elibereze și îi spune mamei sale tot ceea ce a ținut în sine timp de ani întregi. Iar acest monolog este unul dintre cele mai puternice, emoționante și intense momente din istoria cinematografiei românești.

3. Inception

Christopher Nolan continuă să-și uimească spectatorii cu filme în care liniaritatea obișnuită dispare. Dacă în Memento ne dezvăluia povestea încetul cu încetul, dar în sens invers, în Inception ne lasă pradă unei realități înșelătoare. Avem de-a face cu un nou tip de terorism. Avem de-a face cu un nou tip de thriller. Povestea nu este atât de importantă, precum prezentarea ei. Iar prezentarea este la cel mai înalt nivel. Nolan și directorul de imagine Wally Pfister fac o echipă de excepție. Poate că nu este cel mai inteligent film al anului trecut. Poate că nu este un film care să te facă să urmărești cu mare atenție destinele personajelor. Dar Inception reușește să fie eficient exact acolo unde-și propune: la nivel vizual. Iar faptul că reușește acest lucru fără a fi realizat în 3D îl face și mai valoros.
Dacă ar fi să-l caracterizez într-un singur cuvânt, cel mai bine i s-ar potrivi termenul: grandios. E cinema pur. E o experiență pe care n-ar trebui să o ratezi.

2. Black Swan

Black Swan e pur și simplu uluitor. Tot timpul încearcă să te păcălească, să-ți înșele logica. Din când în când îți spui că i-ai venit de hac, că l-ai învins, doar ca în secunda următoare Darren Aronofsky să te lovească și mai puternic. Natalie Portman face rolul carierei și cel mai probabil va câștiga Oscarul pentru cea mai bună actriță. Portman se lasă pradă personajului ei, se redefinește pe sine, își atinge limitele și ne arată ce înseamnă o actriță talentată cu adevărat.

1. Never Let Me Go

Filmul lui Mark Romanek este devastator din punct de vedere emoțional. Te vânează. Te prinde. Și nu-ți mai dă drumul până la final. De fapt, nu te eliberează complet nici după aceea. Îți rămâne în minte. Te vizitează din când în când. Te bântuie ca și când ceea ce-ai văzut pe ecran a fost 100% real. Never Let Me Go se apropie de perfecțiune. Personajele sunt atât de bine construite încât ai senzația stranie că ceea ce li se întâmplă te afectează direct. Adam Kimmel, directorul de imagine, reușește să creeze o atmosferă perfectă, o lume în deplină armonie cu sentimentele eroilor. Este o poveste despre resemnare și acceptare a propriului destin, chiar dacă nu ești de acord cu acesta. Este o poveste despre dreptul la viață, la dragoste și despre refuzul acestor drepturi fundamentale. Este
o poveste sensibilă, delicată, după vizionarea căreia vei privi altfel viața și nu îi vei mai privi niciodată cu aceiași ochi pe Carey Mulligan, Andrew Garfield sau Keira Knightley.

Poti sa votezi si tu filmul anului 2010 aici. Si poti castiga unul dintre cele 9 dvd-uri cu filme tari.