filme tari

În urmă cu mulţi ani, am văzut cel de-al doilea film pentru care Paul Auster a scris scenariul, “Smoke”. M-a fascinat prin atmosferă şi prin starea pe care ţi-o poate induce. “Lulu on the Bridge” seamănă cu acesta, dar parcă lipseşte ceva. Poate că sunt şi eu de vină. Între momentul în care am vizionat “Smoke” şi cel în care am văzut “Lulu on the Bridge” s-au scurs câţiva ani buni, au trecut multe filme prin faţa ochilor mei şi, probabil, am devenit mai pretenţios. Însă atmosfera a rămas aproape identică: plină de mister, delicată, întunecată.

În “Lulu on the Bridge”, Harvey Keitel joacă rolul unui saxofonist (Izzy Maurer), aflat la o vârstă la care e mai greu să faci schimbări majore. Numai că Izzy este lovit de un glonţ rătăcit al unui ciudat ce intră în barul în care muzicianul era pe scenă şi începe să tragă ca disperatul. Astfel, află că nu mai poate cânta. Aceasta e o veste pe care nu o primeşte prea bine. Izzy cade în depresie. La un moment dat, se împiedică pe stradă de un cadavru. Încearcă să afle cine este respectivul şi nu găseşte decât un şerveţel pe care era scris un număr de telefon şi o cutie ce conţinea o piatră. Îşi dă seama de la început că e ceva special cu acea piatră, în momentul în care observă că, în întuneric, emite o lumină albăstruie.
La numărul de telefon găsit dă de o actriţă în devenire, Celia (Mira Sorvino) şi aşa începe o relaţie romantică ce se transformă aproape în dependenţă. Mai apoi, intră în scenă şi Dr. Van Hom (Willem Dafoe), care-l răpeşte pe Izzy şi-l obligă să-şi amintească lucruri pe care le-ar fi dorit uitate.

Povestea este una complexă, misterioasă, romantică. Paul Auster a reuşit să creeze un thriller modern combinat cu mult romantism. De fapt, în ciuda multiplelor evenimente care se întâmplă, “Lulu on the Bridge” îşi îndreaptă atenţia spre cele două personaje interpretate de Keitel şi Sorvino: doi oameni singuri, disperaţi să găsească pe cineva cu care să împartă toate aceste sentimente ce zac în fiinţa lor.
Auster este de lăudat pentru scenariu, dar regia poate ar fi trebuit să o lase în seama altcuiva: ritmul este anost, iar montajului îi lipseşte continuitatea Seamănă cu un film de Lynch, dar mai puţin pretenţios, un pic mai realist.
A aşteptat doi ani până s-a luat decizia de a fi lansat şi, cu toate că nu e o capodoperă, e genul de film la finalul căruia nu-ţi pare rău că l-ai văzut. Cel puţin, în cazul meu şi în acest moment. Mâine s-ar putea să am altă părere!