Welcome to the Rileys (2010)

0

N-am mai înghesuit de prea mult timp un film în colţul cu recomandări. Şi cine credea că tocmai un rol de-al lui Kristen Stewart mă va ajuta să fac asta? Da, tot acel tip de rol-nălucă, fără zâmbete gratuite, optimism (un pic spre sfârşit) şi fără perspective perspicace de viitor. Însă, pe lângă ea, întâlnim alte zâmbete de oameni: pe greul clanului Soprano, James Gandolfini, dar şi pe suava Melissa Leo. Cele trei personaje, căci la ele mă voi opri, joacă fiecare pe rând, rolul de liant, reuşind să reunească punţi netrecute, probleme nerezolvate dar şi o tăcere dureroasă. “Welcome to the Rileys” este un film frumos, curat, deşi posteriorul lui Kristen este împărtăşit în toată splendoarea pe parcursul a suficient de multe scene. Cred că “Welcome to the Rileys” poate fi şi formula pentru regăsire, pentru cugetat şi trăit în adevăratul sens al cuvântului. Personajul lui James Gandolfini pare să reuşească să trăiască cu adevărat, să simtă pe pielea lui viaţa cu toate variaţiile ei, iar de cel al lui Melissa Leo este suficient de previzibil că va suferi o schimbare majoră. Dar să vedem mai bine şi despre ce ar putea fi vorba:

Doug (James Gandolfini) şi Lois Riley (Melissa Leo) sunt un cuplu tipic, trecut de prima tinereţe, aşezaţi, şi de ce nu, împliniţi. Pe parcurs descoperim rezervele lui Mallory şi refuzul ei de a ieşi din casă, refuz ce s-a întins pe parcursul a câtorva nesuferiţi ani. Curând aflăm şi motivul pentru care cuplul s-a distanţat: moartea prematură a fiicei lor adolescentă, cauzată de un accident de maşină. Şi pare că lucrurile nici nu vor să se schimbe, asta până când în timpul unui călătorii de afaceri, Doug o întâlneşte pe Mallory (Kristen Stewart), o prostituată minoră. Vulgară, superficială dar şi promiscuă, bărbatul se hotărăşte să aibe grijă de fată. Cum? Simplu, o convinge să se mute la ea, de aici începând toate schimbările pentru vieţile ambelor părţi. Şi… fără implicaţii sexuale. Toate s-ar părea că merg bine, asta până când Lois, soţia, depăşeşte barierele trecutului şi pleacă într-o călătorie pentru a-şi găsi soţul.

Şi nu, nu-i găseşte pe cei doi într-o postură stânjenitoare, nici nu se folosesc astfel artificii pentru a satisface simţul melodramatic al publicului, ci doar încep să pocnească cu risc de explozie, amintiri şi sentimentele refulate. Transformările prin care cei trei vor trece reuşesc să-i schimbe în bine, aşadar experienţa este mai mult decât binevenită. Acum, o semnătura în condica devotamentului de tipul “no matter what” vă rog!: “You can leave me if you have to, but I will never leave you!”, ea către el. Frumos, nu? Sunt prestaţii frumoase, naturale, reacţii mai mult decât dezirable şi o frumuseţe a jocului pe care n-am mai întâlnit-o de foarte mult timp. Poate vă veţi gândi la asta atunci când veţi alege să urmăriţi un film, poate chiar “Wecolme to the Rileys”.

Vizionaţi trailer:

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.