filme tari

Când ştii că e vorba despre un film de Linklater, poţi fi sigur(ă) de un lucru: în niciun caz nu vei întâlni clişee enervante în scenariul său. Richard Linklater este unul dintre cei mai originali regizori din vremurile noastre. Îl poţi compara cu David Lynch. Numai că, dacă creaţia lui Lynch este bântuită de întrebări fără răspuns şi răspunsuri aflate în căutarea întrebărilor, filmele lui Linklater îndeamnă la conversaţie şi te provoacă să găseşti răspunsuri la întrebări complicate.

Walking Life este un vis. Unul din care te trezeşti la timp pentru a-ţi da seama că de fapt încă mai visezi. Visezi că te trezeşti, dar realitatea este alta. Eşti prizonier într-o lume fantastică, cu personaje mai mult sau mai puţin reale, care te ţin de vorbă într-un univers din care nu poţi evada. Realizezi că ţi se întâmplă un astfel de lucru în momentul în care încerci să stingi sau să aprinzi lumina. Oricum ai apăsa pe întrerupător, nu se schimbă nimic.
Personajul principal al lui Linklater (care este lăsat fără nume), interpretat de către Wiley Wiggins, este prins în lumea viselor sale. Aici întâlneşte o mulţime de oameni, cu care poartă diferite discuţii cu tentă filozofică. Discuţii pe care şi unii dintre noi le-am avut uneori cu amicii. Subiectele sunt multiple şi variate. Se discută cu pasiune idei, teorii, ipoteze. Publicul nu este lăsat niciodată să asiste la dialoguri banale. Totul are substanţă şi te lasă să crezi că are şi un scop.
La un moment-dat, eroul filmului, în timp ce coboară scările, trece pe lângă o fată pe care nu o cunoaşte. Într-o primă fază, nimeni nu spune nimic şi trec mai departe. Însă, tânăra se întoarce şi i se adresează: “N-aş vrea să mai fac aşa ceva niciodată. Nu vreau să mai trecem indiferenţi unul pe lângă celălalt, fiecare cu gândurile sale şi fără să-i pese de celălalt de lângă el(ea). Nu vreau să mai fiu o furnică. Doar cu propriile griji în minte.” De aici, porneşte o întreagă conversaţie absolut naturală, dar, pe care în realitate, ai găsi-o stupidă..

Tehnica folosită de Richard Linklater era şi ea una originală la acea vreme. Denumită “motion-capture”, aceasta i-a permis regizorului să filmeze mai întâi scenele cu actori şi, mai apoi, ajutat de către Bob Sabiston, a transformat imaginile filmate în animaţie.
Walking Life a obţinut numeroase nominalizări la festivaluri, iar, de la Veneţia, Linklater a plecat cu trofeul pentru Cel mai bun film.