filme tari

Pentru multi dintre voi, nu toti intr-adevar, filmele anilor ’90 nu reprezinta aproape niciun interes. Privind acest aspect, sper ca voi reusi sa va schimb parerea cu ajutorul unui film ce merita vazut: The Piano. La momentul in care acesta a fost lansat, si anume 1993, acesta castiga aprecierea criticilor, fiind surprins ca si alegerea oficiala la Cannes. Optiunea s-a dovedit a fi mai mult decat inspirata, caci filmul isi adjudeca un an mai tarziu nu mai putin de 3 premii Oscar. Astfel, personajul nostru feminin, Holly Hunter, primeste aceasta recompensa mai mult decat satisfacatoare, micuta Anna Paquin castiga statueta mult-ravnita la varsta de 12 ani, devenind poate una dintre cele mai tinere aspirante la acest statut, iar Jane Campion isi primeste rasplata pentru un scenariu si o regie de exceptie. Jane Campion a revenit in atentia publicului chiar la finele anului trecut, atunci cand un alt proiect de-al ei si-a facut aparitia: Bright Star. “The Piano” si “Bright Star” au in comun culoarea epocii, si anume o perioada demult apusa, cea a vestimentatiei greoaie si a unei mentalitatii oarecum primitive. “The Piano” se detaseaza totusi prin originalitatea interpretarilor, a unor personaje aparte, a unei istorii si iubiri tragice.

Ada McGrath tine sa se prezinte inca de la inceputuri: nu a mai scos un cuvant de la sase ani si este indragostita de pian. Are o fiica, pe Flora, si urmeaza sa-si cunoasca sotul. Cum asa? Femeia a fost tinta unei casatorii aranjate, astfel ca impreuna cu fetita ei va pleca intr-o calatorie tocmai in Noua Zeelanda pentru a-si cunoaste barbatul. Odata ajunsa acolo, lucrurile incep sa se complice: printre lucrurile si bagajele lor se afla si pianul mult-iubit, instrument pe care Alisdair, sotul ei, nu doreste sa-l aduca la viitoarea casa a femeii.

Aspectul interesant si inedit al insulei pe care cele doua ajung este ca acest loc este populat de bastinasi, bastinasi care au reusit chiar sa se apropie si sa imprieteneasca cu oamenii instalati acolo. Ostila dar si neincrezatoare, Ada incearca sa-si convinga sotul sa-i aduca pianul cu orice pret. Si l-ar fi adus probabil, daca bunul prieten al lui Alisdair, George, nu il cumpara in schimbul unui teren, pretextand ca ar dori sa invete sa cante la el. Si cine ar fi fost omul potrivit sa-l invete pe individ secretele masivului instrument? Ada. Curand vom afla insa ca intentiile lui George nu sunt din cele mai laudabile, caci tranzactia facuta insemna mai mult decat un moft…

Desi are o poveste slabuta, cu o linearitate previzibila, “The Piano” reuseste sa uimeasca. In prima faza, Ada McGrath este privita ca femeia slaba si stearsa ce poate fi usor trecuta cu vederea, pentru ca spre rasturnarea povestii aceasta sa devina o adevarata tentatie, prada ravnita de adversarul cel mai puternic. Fiica lui Ada, in persoana lui Anna Paquin, joaca un rol decisiv pentru intreaga desfasurare a actiunilor, ea fiind personajul care asista la scenele de o cruzime excesiva, dar si de o sensibilitate aparte. Ce este cu atat mai interesant, este ca pelicula nu se rezuma la o singura clipa de suspans, ci propulseaza povestea pe feluriti piloni, piloni deveniti usor de intuit. Peisajul autentic, combinatia de culturi (cea a bastinasilor si a oamenilor) dar si povestea de dragoste ce prinde pe nesimtite contur, fac din “The Piano” un film complex, un film complet.

Vizionati trailer: