1. O regie excelentă. Un montaj perfect.
2. O serie de personaje create atât de bine încât ţi se distrage atenţia de la evenimentele de natură politică.
3. Rezultatul: un film bine realizat, nu extraordinar, dar la care nu prea ai cum să te plictiseşti. Dacă ţi se oferă ocazia, nu-l rata!
Nu mai văzusem un film de aproape o săptămână, când, în final, am reuşit să-mi fac timp pentru unul. Am ales Fratele meu este fiu unic, sau (cum i-au spus americanii) My Brother Is an Only Child. Nu mă întreba de ce producătorii au ales să-i pună acest titlu, pentru că nici până la finalul celor aproape 100 de minute nu mi-am dat seama. În fine, lucrul acesta este mai puţin important!
Povestea de pe ecran se referă la doi fraţi, care trăiesc în Europa anilor ’60-’70. Cel mai mic dintre cei doi era, iniţial, hotărât să se facă preot, însă, mai apoi, (convins printr-o metodă… originală) renunţă la „cariera religioasă” şi decide că i se potriveşte mult mai bine statutul de membru al Partidului Fascist. În contrast, fratele cel mare îi susţine pe comunişti, la fel ca şi tatăl său. Cam acesta este background-ul politic al familiei despre care ni se vorbeşte în film.
Însă, nu te speria! Chiar dacă accentul se pune pe politică, acest lucru se face într-un mod atât de subtil încât abia dacă îţi vei da seama. Scenariul pare că urmăreşte pe tot parcursul filmului o poveste de dragoste inocentă, în care nu se întâmplă mai nimic (sau se întâmplă?!), ai căror protagonişti sunt fratele cel mic şi iubita fratelui cel mare.
Acţiunea se petrece în Latina, un mic orăşel situat la sud de Roma. Însă realizatorii lui Fratele meu este fiu unic nu dau prea mare importanţă acestui fapt, cu toate că se menţionează destul de des. În centrul atenţiei stau personajele, create foarte inteligent.
Şi ar mai fi un lucru de amintit. Nu ţi l-am spus de la început, sperând să nu-ţi influenţez decizia. Titlul original este Mio fratello e figlio unico şi, da!, filmul este italian. Regizor îl avem pe Daniele Luchetti, cei doi fraţi sunt interpretaţi de Elio Germano şi Riccardo Scamacio, în timp ce Francescăi, tipa care stârneşte interesul fraţilor Benassi, îi dă viaţă Diane Fleri.
Iată că italienii pot vorbi despre trecutul lor politic într-un mod mai original decât noi, românii, cu destul de mult umor, printr-o realizare cinematografică cel puţin interesantă. Nu te lăsa păcălit(ă) de faptul că este italian. Mio fratello e figlio unico nu se încadrează în genul acela de filme italiene clasice. Are un aer tineresc şi vorbeşte într-un stil nou despre dragoste, familie, politică şi artă.
Vizionati trailer:
doamne, ce prostii ai putut debita!
nu inteleg ce are bobo cu aceasta recenzie, insa eu cand am vazut filmul (acum un an si ceva) mi s-a parut ok. nu foarte bun dar nici foarte slab. bun.
eu nu am o problemă cu filmul, în nici un caz. l-am văzut şi l-am îndrăgit. numai că ce e scris în postul ăsta denotă o slabă capacitate de înţelegere a filmului.
Mie personal mi-a placut foarte tare filmul si in general consider ca italienii au o filmografie variata si interesanta. Unul dintre filmele mele italiene preferate fiind “La vita e bela!”