Any Given Sunday (1999)

0

Iată că am ajuns s-o fac și p-asta! Să-ți recomand un film… (aproape) prost. Scenariul are mari lacune, compensate, însă, de câteva replici excelente. Cele 170 de minute ale sale par prea mult pentru filmul lui Stone. Și, cu toate astea, te invit să nu-l ratezi. Any Given Sunday este acel gen de film, în care puținele sale părți bune merită efortul de a-l urmări integral.

any_given_sunday

Cu toții, cred că suntem familiarizați cu filmele despre sport. Fie că este vorba de tenis, baschet, hochei sau fotbal, cu toate au o serie de scene care nu pot lipsi: bineînțeles că jucătorii accidentați vor să intre în teren și să continue să joace; un sportiv, devenit peste noapte o super-vedetă, își va schimba comportamentul, transformându-se într-un dobitoc; televiziunile sunt enervante când te vorbesc de rău; și, nu în ultimul rând, soarta unui meci depinde întotdeauna de ultimele secunde. Aceste elemente nu lipsesc nici din filmul lui Oliver Stone.

Al Pacino este tipul care țipă. Pe lângă asta, el îl interpretează pe antrenorul lui Miami Sharks (Tony D’Amato), o echipă aflată într-o pasă proastă, din moment ce a ajuns la o serie de patru înfrângeri consecutive. Willie Beamen (Jamie Foxx) este tipul care o dă în bară, deși se află în cea mai bună perioadă a carierei sale. Christina Pagniacci (Cameron Diaz) este tipa obsedată de fotbal, pentru care viața din afara stadionului nu există. Această echipă, la conducerea căreia a rămas în urma decesului tatălui ei, reprezintă totul pentru ea. În schimb, cel mai bun prieten al mamei sale este un pahar de martini. Iar Cap (Dennis Quaid) este tipul ajuns la 39 de ani, accidentat, care nu renunță, în ciuda pericolului la care se expune, și acceptă să reintre pe teren.

Cam astea ar fi personajele. Dar Any Given Sunday nu excelează la acest capitol. De fapt, nu prea excelează la niciun capitol. Și, atunci, de ce ți-l recomand? Pentru că Pacino are un discurs motivațional, cu care nu cred că te vei mai întâlni în vreun alt film (îl poți urmări mai sus). Pentru că acele clișee nelipsite din niciun film despre sport, aici, par mai naturale ca oricând. Și pentru că… ăăă… de fapt, asta ar fi tot!

Ba, ar mai fi ceva. Scenele de joc sunt prezentate într-un mod interesant, vedem jocul din toate unghiurile: atât ca jucător, spectator, comentator tv și antrenor. Montajul, blamat de către unii, mie mi s-a părut captivant, făcând fotbalul să pară mult mai cool decât este în realitate. Dar a lungit nemotivat un film, care redus la două ore, cred că ar fi fost cu mult mai reușit.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.